Surprize surprize

Aveam 10 ani, eram în clasa a patra şi eram la bunica mea, la Eforie Sud. Începuse deja vacanţa de iarnă. Habar n-aveam pe ce lume trăiam, să fiu sinceră. Credeam că aşa e normal, să nu fie mâncare în magazine, să se stea la cozi, să ai numai 2 ore de emisie la tv, pur şi simplu nu m-am gândit niciodată că e ceva rău în asta. Ai mei nu vorbeau niciodată în casă despre politică. Ştiam doar că mama nu era membru de partid, tata era şi bunică-mea era nuştiuce secretară pe judeţ - de curând am aflat că era secretară pe judeţ la organizaţia pesionarilor, nu la partid, cum credeam eu. Cum spuneam, habar n-aveam de nimic.

Pe 21 noaptea, bunica mea a dat drumul la radio şi a căutat Europa Liberă, nu înainte de a-mi ţine o teorie lungă despre faptul că era secret ce făceam, că nu trebuia să afle nimeni, altfel venea miliţia şi o aresta. Mie mi se părea amuzant, dar am promis, că era ceva nou pentru mine. Nu mai ascultasem Europa Liberă, nu ştiam ce e şi de unde vorbesc oamenii aceia. Într-un final, am ascultat amândouă relatarea despre mitingul eşuat, se auzea când oamenii fluierau şi huiduiau şi Ceauşescu spunea întruna "Oameni buni, liniştiţi-vă! Aşezaţi-vă la locurile voastre!" Sau asta îmi amintesc eu. Ce-mi amintesc clar este cum bunică-mea, un monument de serenitate altfel, era uluită şi repeta: "Aud, aud, dar parcă nu-mi vine să cred că e adevărat. De unde să aibă oamenii ăia atâta curaj? Dar dacă e la Europa Liberă, nu are cum să nu fie adevărat. Incredibil." Şi pentru mine asta a fost cea mai mare surpriză, să o văd pe bunica mea cu mirarea şi nesiguranţa şi neîndrăzneala de a crede o veste aşa de bună pe chip. În rest, cum v-am spus, nu prea înţelegeam mare lucru.

A doua zi, m-am dus să mă joc cu prietena mea Alexandra. Mama şi sora ei ne-au chemat să ne uităm la televizor. Cum să ne uităm la televizor vineri dimineaţa? (Sper că era vineri şi nu bat câmpii). Apoi am văzut la ce ne uitam. Era Revoluţia şi era în direct. Nu mai ştiu ce dădeau la TV - mulţi oameni într-un studio de televiziune - decât că Alina, sora Alexandrei, plângea pentru cei care au murit. Am plâns şi eu, deşi nu ştiam nici cine a murit, nici de ce.

Apoi s-au lămurit toate. Mi s-a explicat că Ceauşescu era rău, un dictator, un tiran, am aflat despre terorişti şi că acum va fi bogăţie şi vor fi banane la alimentara. Pe asta nu am crezut-o, deşi s-a dovedit unul dintre puţinele adevăruri din zilele alea.

În seara de 22 a venit mama şi ne-a luat la Mangalia, unde locuiau părinţii mei, pe fratele meu şi pe mine. Eram în gară la Eforie, care avea toate luminile stinse, când au început să arunce rachete luminoase din portul Constanţa Sud-Agigea, cum se făcea în noaptea de Revelion. La radio au spus că tiranii au fost prinşi. Ne-am bucurat toţi. Apoi am mers cu un tren fără becuri până la Mangalia. La Neptun, unde Ceauşescu avea o reşedinţă, trenul s-a oprit şi undeva se auzeau împuşcături. Ne-am ghemuit toţi pe podeaua compartimentului, ca să nu ne împuşte teroriştii. Ce ştiam noi?

În metropola Mangalia, vânzătoarele scoseseră de sub tejghele toată marfa pe care voiau să o speculeze pentru sărbători. Crescuseră brusc banane, portocale, bomboane, pui şi porc în copacii patriei. Îmi amintesc asta pentru că am facut intoxicaţie de câtă ciocolată am mâncat.

Şi-mi mai amintesc că fratele meu se juca prin casă cu maşinuţele cântând şlagărul "Partidul, Ceauşescu şi po-poooooooooo-rul!".