Revolutia mea ... de catifea ...

Nu-mi mai amintesc date. Evenimentele mi se suprapun. Imi amintesc doar franturi invaluite in ceata de vis, doar senzatii, fragmente, imagini care se clarifica pentru o secunda si apoi dispar. Aveam 10 ani si eram clasa a 4-a.

La radioul "oficial", cel din bucatarie, se auzea mereu Radio Romania Actualitati dar la cel din dormitorul parintilor se asculta Europa Libera. Se asculta noaptea, in surdina. Era secret si aproape ca imi tineam respiratia de fiecare data cand tata ma lasa sa stau cu el in timp ce urmarea emisiunile. Simteam o tensiune in aer dar nu imi dadeam seama ce se intampla. Mi-l amintesc pe tata in lumina chioara din dormitor cum asculta cu sufletul la gura despre "incidentele" de la Timisoara. Era incredibil si totusi .... era imposibil. Imi amintesc teama amestecata cu speranta, amestecata cu neincredere. Nu erau sentimentele mele ci ale parintilor mei. Nu discutau intre ei , nu verbalizau. Se tineau de mana iar din privirile lor tasnea ingrijorare. Eu ma uitam la ei de pe marginea patului si ma intrebam ce sa insemne asta. Cu ingrijorarea mea de copil ma gandeam daca o sa mai vina Mos Craciun si daca o sa avem portocale.

Bucataria inundata de soare. La radioul "oficial" Ceausescu vocifera gatuit. Oamenii il huiduiau intai timid apoi cu tot mai multa convingere. Tata a inceput sa planga. M-a luat in brate si mi-a spus "se intampla cu adevarat! o sa fim liberi!". Nu intelegeam nimic. Cum adica liberi? Dar si pana acum aveam voie sa ma joc in fata blocului. Ce poate fi mai liber de-atat? Si de ce plange tata? Soarele care patrundea pe geamul din bucatarie ma orbea. Tata ma strangea cu putere la piept. Sa mergem sa dam drumul la televizor! Haide, repede!



E noapte. Tata nu era acasa. Era inginer la Radio-Difuziune. In seara aceea nu ajunsese acasa. Mama se dadea de ceasul mortii. Televiziunea si Radioul erau puncte la fel de fierbinti ca si Piata Universitatii. Se tragea si, chiar si in cartierele marginase (stateam in Titan atunci) se auzeau sporadic impuscaturi. Stateam cu luminile stinse. Singura lumina pe care mi-o amintesc era cea de la ecranul televizorului care mergea in continuu. Mircea Dinescu, Dan Iosif, Petre Roman raguseau in studiouri ... Piata Universitatii, multimi, tancuri, sange, lumanari, impuscaturi. Imaginile se succedau cu repeziciune. Mama era cu telefonul in mana. Tata e bine! Nu poate sa paraseasca cladirea dar e bine. Hai, o sa fie bine! Hai la culcare!

E dimineata. Se aud impuscaturi. Stam cu transperantele trase. Eu voiam sa aprind lumina ca sa tricotez o bentita - clasica tema de casa la lucru manual! Mama nu ma lasa. Nu e momentul acum pentru tricotat. Dar ma plictiseeeeeesc! Afara nu am voie sa ies, stau toata ziua pe intuneric. Nu mai supooort! Si ce daca sunt impuscaturi. Sunt de la televizor! Nu, nu sunt de pe blocul vecin! Si ce daca, eu vreau sa tricotez! Bine, nu ridic transperantul dar aprind lumina!

A venit tata! Ne duce pe mine si pe mama la farmacie, unde lucra mama. Apoi pleaca inapoi la Radio. E totul ok mama, nu iti face griji! O sa fie bine! Ajungem la farmacie. Aici sunt luminile aprinse si nu sunt jaluzele la geamuri! Sunt geamuri inalte si afara se vad copacii dezgoliti. E lumina! E lumina si plin de cutii mari cu medicamente. Au sosit ajutoare din Franta. Desfacem cutiile. Mama si colegele ei inventariaza medicamentele primite. Sunt fericita - cutiile cele mari erau pline nu doar cu medicamente ci si cu bile mari, galbene de polistiren. Aratau aproape ca niste scoici - cu forma usor neregulata. Ma apuc sa le insir pe sfoara si sa fac "beteala" pentru pomul de Craciun. Sa luam si pentru acasa, mami!

Inapoi acasa. Iar intuneric. Bine, nu mai tricotez dar pot sa fac beteala de polistiren?

Sunt singura acasa. Sunt cuminte. Nu am voie sa ma apropii de geam. Si in nici un caz nu pot ridica transperantele. Dar ce sa fac in casa? Ma plictisesc ingrozitor. Vorbesc la telefon cu sora finului meu. Ea are trusa medicala de jucarie cu stetoscop, bisturiu si tot tacamul. Are pana stampila si parafa de doctor. Si are si papusa cu suzeta! Plus ca ei sunt doi ... sigur ca nu se plictisesc asa, ca mine! Dar cat iti ia sa vii si tu la noi? Doar stam aproape! Nu pot, nu am voie. Nu am voie nici macar sa ma apropii de geam daramite sa ies pe strada ... Da, dar ajungi in 5 minute aici! Ce se poate intampla in 5 minute? Si poti sa ramai la noi cat vrei! Te duce tata inapoi acasa cand vine de la serviciu. Haaaaide, hai vino! Cat am vorbit la telefon ajungeai de 10 ori. Vorbesc eu cu mama ta si ii explic. Hai, vino incoace!

Ai facut ceee?!?!?! Ai iesit din casa?!?! se aude amenintator vocea mamei in telefon. Si ce daca numai pana la Raluca!!!! Tu nu auzi impuscaturile? Crezi ca gloantele care iti vajaie pe langa urechi tin seama ca ai plecat numai pana la Raluca??!!!!?!?!?! INCONSTIENTO! ... In momentul acela nici un milion de gloante teroriste nu se putea compara cu rafala zgomotoasa de furie, panica, usurare si din nou panica de la celalalt capat al firului. Dar mama, Raluca are trusa medicala cu stampila si parafa de doctor!!!! Si papusa cu suzeta! Ne jucam doar! Suntem foarte cuminti iar aici nici macar nu se aud impuscaturi! Iar gloantele nu sunt adevarate, sa stii! Nu au nimic in ele. Sunt niste tuburi goale! O sa ti le arat acasa - am cules cateva de pe drum. Cum cartuse?!?! Ce-s alea cartuse? Pai si gloantele? Gloantele de ce nu sunt in cartuse?

L-au prins! L-au prins pe Ceausescu! Il judeca si vor transmite procesul in direct? Iti dai seama tata, in direct!!!! Cand, tata, cand il dau? Nu stiu, sa urmarim! Hai, deschide televizorul! Crainica anunta ca intram in transmisie directa in cateva momente. Stau cu tata pe canapea si astept cu sufletul la gura. L-au prins pe TIRAN! Si ce-o sa-i faca tati acum? Nu stiu, o sa vedem! Trec momentele. Nu se intampla nimic. Pe ecran apare mira. Trec alte momente si altele, si altele. Cand incepe procesul? Taaataaa, de ce nu incepe odata???? Din nou crainica - "ne cerem scuze pentru intarziere, vom incepe transmisia directa in cateva momente". Din nou pacaleala. Minutele se scurg cu incetinitorul. Intre timp crainica isi cere din nou scuze. Si iar nu se intampla nimic. Tata, dar Ceausescu este bogat, nu? Este cel mai bogat om din lume? Dar din Romania? Si ce o sa se intample cu averea lui? Dar pe copiii lui ii aduc la proces? Crainica isi cere din nou scuze. Insa transmisia in direct iar nu se intampla. Si asa trec ore. Tata, dar daca nu l-au prins de fapt si doar ne pacalesc cu transmisia in direct? Si cand orice urma de speranta se evaporase incepe procesul. Elena si Nicolae sunt asezati in boxa acuzatilor. Au catuse. El se uita neincetat la ceas. Repeta obsesiv "la aceasta intrebare nu raspund decat in fata Marii Adunari Nationale". Si se uita la ceas. Iar si iar. Tati, de ce se tot uita la ceas? Crezi ca asteapta pe cineva sa vina sa il salveze? Si daca nu vine nimeni ce se intampla cu ei? Procesul pare sa se fi incheiat - Nicolae si Elena sunt escortati afara din sala. Si acum? Daca evadeaza acum? Dar oamenii aceia ce le-au zis ca o sa le faca? Si acum ce urmeaza? La zid Nicolae Ceausescu nu se mai uita la ceas. Se uita la Elena si apoi la pluton. Se aud impuscaturi. Tata ma strange de mana. Nicolae si Elena nu mai sunt in picioare. Tata, unde sunt? Au evadat? Aaa, uite-i pe jos. Tata, de ce nu se ridica? Ce s-a intamplat?

Later edit: am confruntat cu youtube o parte din amintiri si am gasit asta ... (si multe altele related pe care va las sa le descoperiti singuri ... )





Si pentru ca Jo pomenea de slagarul "Partidul, Ceauşescu şi po-poooooooooo-rul!" ... le voila:

Surprize surprize

Aveam 10 ani, eram în clasa a patra şi eram la bunica mea, la Eforie Sud. Începuse deja vacanţa de iarnă. Habar n-aveam pe ce lume trăiam, să fiu sinceră. Credeam că aşa e normal, să nu fie mâncare în magazine, să se stea la cozi, să ai numai 2 ore de emisie la tv, pur şi simplu nu m-am gândit niciodată că e ceva rău în asta. Ai mei nu vorbeau niciodată în casă despre politică. Ştiam doar că mama nu era membru de partid, tata era şi bunică-mea era nuştiuce secretară pe judeţ - de curând am aflat că era secretară pe judeţ la organizaţia pesionarilor, nu la partid, cum credeam eu. Cum spuneam, habar n-aveam de nimic.

Pe 21 noaptea, bunica mea a dat drumul la radio şi a căutat Europa Liberă, nu înainte de a-mi ţine o teorie lungă despre faptul că era secret ce făceam, că nu trebuia să afle nimeni, altfel venea miliţia şi o aresta. Mie mi se părea amuzant, dar am promis, că era ceva nou pentru mine. Nu mai ascultasem Europa Liberă, nu ştiam ce e şi de unde vorbesc oamenii aceia. Într-un final, am ascultat amândouă relatarea despre mitingul eşuat, se auzea când oamenii fluierau şi huiduiau şi Ceauşescu spunea întruna "Oameni buni, liniştiţi-vă! Aşezaţi-vă la locurile voastre!" Sau asta îmi amintesc eu. Ce-mi amintesc clar este cum bunică-mea, un monument de serenitate altfel, era uluită şi repeta: "Aud, aud, dar parcă nu-mi vine să cred că e adevărat. De unde să aibă oamenii ăia atâta curaj? Dar dacă e la Europa Liberă, nu are cum să nu fie adevărat. Incredibil." Şi pentru mine asta a fost cea mai mare surpriză, să o văd pe bunica mea cu mirarea şi nesiguranţa şi neîndrăzneala de a crede o veste aşa de bună pe chip. În rest, cum v-am spus, nu prea înţelegeam mare lucru.

A doua zi, m-am dus să mă joc cu prietena mea Alexandra. Mama şi sora ei ne-au chemat să ne uităm la televizor. Cum să ne uităm la televizor vineri dimineaţa? (Sper că era vineri şi nu bat câmpii). Apoi am văzut la ce ne uitam. Era Revoluţia şi era în direct. Nu mai ştiu ce dădeau la TV - mulţi oameni într-un studio de televiziune - decât că Alina, sora Alexandrei, plângea pentru cei care au murit. Am plâns şi eu, deşi nu ştiam nici cine a murit, nici de ce.

Apoi s-au lămurit toate. Mi s-a explicat că Ceauşescu era rău, un dictator, un tiran, am aflat despre terorişti şi că acum va fi bogăţie şi vor fi banane la alimentara. Pe asta nu am crezut-o, deşi s-a dovedit unul dintre puţinele adevăruri din zilele alea.

În seara de 22 a venit mama şi ne-a luat la Mangalia, unde locuiau părinţii mei, pe fratele meu şi pe mine. Eram în gară la Eforie, care avea toate luminile stinse, când au început să arunce rachete luminoase din portul Constanţa Sud-Agigea, cum se făcea în noaptea de Revelion. La radio au spus că tiranii au fost prinşi. Ne-am bucurat toţi. Apoi am mers cu un tren fără becuri până la Mangalia. La Neptun, unde Ceauşescu avea o reşedinţă, trenul s-a oprit şi undeva se auzeau împuşcături. Ne-am ghemuit toţi pe podeaua compartimentului, ca să nu ne împuşte teroriştii. Ce ştiam noi?

În metropola Mangalia, vânzătoarele scoseseră de sub tejghele toată marfa pe care voiau să o speculeze pentru sărbători. Crescuseră brusc banane, portocale, bomboane, pui şi porc în copacii patriei. Îmi amintesc asta pentru că am facut intoxicaţie de câtă ciocolată am mâncat.

Şi-mi mai amintesc că fratele meu se juca prin casă cu maşinuţele cântând şlagărul "Partidul, Ceauşescu şi po-poooooooooo-rul!".

Aveam 9 ani cand revolutia a inceput...

Aveam 9 ani cand revolutia a inceput…parca mai vad si acum…

• Irina blocheaza usa! urla maica-mea la mine...
• Sa nu iasa fratii!
• Unde? De ce?

Nu intelesesem dar mama urla de frica ...fratii mei, care aveau 21 de ani venisera de la fabrica Electroaparataj cu fiorul revolutiei in sange...le intrasera atat de bine in sange incat nu mai vedeau nimic in jur...Isi aruncara halatul albastru de fabrica si se pregateau sa fuga in strada...degeaba urla mama...chiar si eu am inceput sa urlu la ei:

• Ce sunteti nebuni?

Si eu si mama simteam pericolul mortii...care se arata curand la noua Televiziune Romana Libera...cadavre peste cadrave...asta e tot ce mi-a ramas in minte...plangeam mult vazand la televizor primele imagini ale realitatii vietii...imagini care probabil mi-au marcat viitorul....

Peste cateva ore...sau poate doar minute...nu mai stiu ..timpul parca statuse in loc...apare tata de la fabrica...se intorcea grabit sa se asigure ca familia lui e in siguranta acasa...

• Unde sunt baietii? o intreaba el cu o voce disperata pe mama....
• Au fugit!
• Unde?
• Nu stiu....
• Pai cum fa i-ai lasat asa?
• ....

Imi amintesc perfect....Tata pleca si el...eu si mama am ramas plangand acasa...

La televizor apar primii comentatori: Am invins!...eu si mama iesim in fata blocului unde le vedem pe fetele de la Croitorie fericite si urland: Victorie!!! Rodica, croitoreasa care imi dadea mie mereu diverse dulciuri sau rochite ma ia in brate spontan si cu o forta extraordinara (nu eram chiar un copil slab!) si ma invarte de ametesc....era atat de fericita incat m-a facut si pe mine sa rad! Eram si eu fericita...cu atat mai mult cu cat....(vezi amintirile parca se suprapun acum...sau in orice caz nu le mai pot spune in ordine...la colt, la fosta cofetarie se aude ca se vand acum bomboane si portocale din Turcia...hmmmm visam deja la ele!!! Toate cadavrele alea de la televizor...pentru bomboane si portocale...si mai tarziu imi amintesc ajutoarele din strainatate...venisera la fabrica unde lucra tata...sampon, blugi wow...ce fericire.....ups dar tata si fratii???

Da...sa revenim...la un moment dat aparu si tata....radea cum o facea el cu pofta si ironie...Am invins! Si incepu sa danseze topait...fratii erau si ei...Slava Domnului erau teferi desi incepura sa ne povesteasca cu amuzament cum Aurel (unul din fratii mei) s-a suit cu un steag gaurit in mijloc pe un tanc....sau cum era sa-i calce pe ei tancul...cum tata ii cauta pe frati in Pta Universitatii si chiar atunci cand ii gasii aparu tancul ala....incepura sa se tavaleasca pe jos de frica...pana la urma s-au convins ca nu e de stat...

Totul pare un vis cand ma gandesc...si ce acum imi dau seama ca nu le-am cerut niciodata detalii despre ce s-a intamplat...atunci, si eu si mama, eram doar fericite! Trebuie sa recunosc ca imi e teama sa ma mai gandesc sau sa revad poze/imagini...

Irina V.