Franturi de amintiri

In decembrie '89 aveam 8 ani. Amintirile sunt vagi si in ceata. Nu mai tin minte cum a inceput totul... cred ca m-a scos mama dintr-o joaca si mi-a zis ca trebuie sa plecam de acasa si sa mergem la ea la birou. Ea lucra intr-o ambasada care, desigur, se golise, iar Ambasadorul avea nevoie de cineva care sa-i explice ce se intampla la televizor/ radio si sa il ajute sa tina legatura cu lumea vorbitoare de romana.

Noi doua in Oltcit-ul rosu, mergand din Drumul Taberei pe linia lui 41 catre Dorobanti, aproape singure pe strada, multe tab-uri venind din sens opus, mama foarte calma rugandu-ma sa cobor de pe bancheta din spate si sa stau cat de jos pot.

Am petrecut cateva zile la resedinta Ambasadorului. Eu ma jucam cu fiul sau cu soldatei si alte jucarii, adultii erau in alta camera din care auzeam televizorul si conversatii in alta limba.

Ne-am intors apoi acasa, unde nu tin minte decat ca dormeam pe jos, in cazul in care s-ar fi ratacit vreun glont pe geamurile noastre. Stateam in Drumul Taberei, unde se auzeau zilnic impuscaturi si cazuri de "gloante ratacite" prin casele oamenilor. In timpul zilei, mama se mai plimba prin casa, iar eu stateam pe unul dintre holuri, la televizor (din care nu intelegeam mai nimic) si la joaca in perimetru restrans.

Ne faceam griji pentru tata care plecase in Belgia cu cateva zile inainte sa inceapa debandada si care, cand a aflat ce se intampla in Romania, voia sa se intoarca. Tin minte ca am auzit-o pe mama vorbind cu el la telefon, rugandu-l sa ramana acolo pana se linistesc lucrurile, ca noi suntem ok si ca ar fi mult prea periculos pentru el sa faca drumul cu masina.

Tin minte ca mi-a explicat mama in mare care era faza cu comunismul, cu Ceausescu, incerca sa-mi "traduca" ce se intampla la Timisoara si la televiziune, dar nu mai tin minte detalii, doar confuzia mea de copil caruia azi i se cerea sa scrie ode inchinate Tovarasului si maine vedea oameni mari plangand si injurandu-l de mama focului.

Mama imi povesteste ca prima mea reactie dupa toate explicatiile ei a fost: "Adica n-o sa mai fiu sefa de detasament?" :))

Imi mai amintesc seara de Craciun... Imi era clar ca Mosul nu are cum sa vina in tot haosul de afara si ma impacasem cu gandul. Dar soneria a sunat pe la 8, iar mama a adus clasicul sac negru de la usa. Am fost foarte emotionata, cred ca atunci am primit prima papusa Barbie :) Tin minte ca in timp ce desfaceam sacul ma gandeam ca Mosul e foarte foarte tare, dar ca nu a fost prudent din partea lui sa iasa afara printre impuscaturi... daca patea ceva, noi ce ne faceam fara Mos de acum inainte?

Mai tin minte conversatiile monosilabice la telefon, si panica despre a fi sau nu ascultate convorbirile...

Tin minte seara in care s-a intors tata cu masina si am coborat in fata blocului sa-l primim. Tata avea masina burdusita de "ajutoare" (medicamente, mancare...), trimise de amicii belgieni la care fusese in vizita. Ai mei se despartisera de vreo 2 ani, in seara aia cand am coborat noi din bloc si el din masina a fost singura data cand i-am vazut pe ai mei sarutandu-se.

Imi amintesc cand s-a dat vestea ca e ok, ca revolutia a luat sfarsit si am putut iesi iar la joaca cu baietii de la bloc. Unul dintre tatii din bloc i-a dat soldatului care pazea tab-ul de la coltul strazii un pachet de tigari ca sa ne lase sa intram si noi sa vedem cum e inauntru.

Am pastrat mult timp un glont care se ratacise in apartamentul unor prieteni de familie (care din fericire n-au patit nimic).

Nu mai tin minte ce ne-a spus invatatoarea in prima zi de scoala dupa revolutie, dar tin minte emotia fantastica din glasul ei si lacrimile din ochi. Tin minte cum tipa "Doamna! Doamna!" atunci cand noi ii spuneam din reflex "Tovarasa". Tin minte cum ardeam pozele cu Ceausescu din manuale, langa cazematele de zapada din spatele blocului. Il tin minte pe tata, care s-a plimbat pe la toate neamurile si toti prietenii in perioada urmatoare, scotandu-le nu stiu ce componenta din telefonul cu disc, care ar fi fost chipurile "device-ul" cu care eram ascultati.

Imi pare rau ca prea putini oameni au avut timp sa explice ce se intampla pe intelesul copiilor si ca majoritatea explicatiilor au incetat odata cu infuzia occidentala de produse si distractii. Au trecut ani buni pana cand am realizat ce a insemnat regimul comunist in Romania, ce a insemnat "revolutia" si ce au insemnat evenimentele ce au urmat. Dar nu cred ca e niciodata prea tarziu... :)

SEP isi aminteste: 21 Decembrie 1989

Joi, 21 Decembrie, la ora 13:40, zona Pietei Rahova. Ma intalnesc cu o fosta colega de scoala generala. Fusese la un cinematograf sa vada un film. –“Si ce film ai vazut?” am intrebat eu. –“Nici un film, ca e manifestatie mare in oras!”; –“Pro sau contra Ceausescu?” am intrebat-o nerabdator.

Am plecat cu un amic catre Universitate. Trecand prin Piata Unirii am vazut, la cateva zeci de metri, o masa compacta de oameni ce se indrepta inspre Universitate. La ora 14:15 eram la rondul din intersectie. Un barbat la vreo 35 de ani, cu barba si ochelari, jucand “Hora Unirii” cu vreo 15 tineri si tinere, striga catre noi, cei adunati in jurul rondului: “Haideti, ma, ca ne-mpusca! Haideti, ma, nu fiti lasi!”. Imediat s-au prins in hora femei si copii. M-am alaturat si eu, dupa care toti demonstrantii am inaintat inspre Hotelul “Intercontinental”.

Ne-am oprit in dreptul Salii Dalles, fata in fata cu un cordon de scutieri tineri. Strada Regala, actuala Strada Ion Campineanu, era baricadata de soldati in genunchi, in pozitie de lupta, inarmati pana-n dinti. Erau pregatiti sa traga in noi: cu castile pe cap, cu mitralierele incarcate, si cu baioneta infipta deasupra tevii, parca voiau sa ne intimideze. Dar poate ca ei nu se gandeau ca dorinta nebuna de libertate a romanilor putea frange si mitralierele lor care se uitau a moarte cu teava indreptata spre noi si baionetele care abia asteptau sa vada sange. Sange nevinovat…

Pe pancarta “Parking Ciclop”, un barbat la vreo 40-45 de ani incearca sa ne spuna ceva. Nu poate. E galagie: ”Jos guvernul!”, “Jos Ceausescu!”, “Jos cizmarul!”, “Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”, “Jos savanta!”, si multe, multe altele. Se face liniste si ne spune ca muncitorii de la uzinele “23 August”, “IMGB”, “Timpuri Noi” si “Grivita (Rosie)” au pornit sa ne ajute. Chiote de bucurie si lacrimi. Ne cere un moment de reculegere in memoria tinerilor ucisi la Timisoara in acele zile tragice de decembrie. “Sa vina muncitorii!”. Pe aceeasi pancarta, in spatele tipului, doi tineri tineau fiecare cate un steag gaurit in mijloc. Putin mai tarziu, inca un moment de reculegere.

Mi-am facut loc prin multime si am ajuns in fata. Intre noi si scutieri era o distanta de vreo 10 metri. Multimea incerca sa patrunda pe Bulevardul Magheru, dar drumurile erau baricadate de militieni, in dreptul strazilor “Aviator Traian Vuia”, langa aprozarul de legume-fructe, si “Regala”, actualmente Strada Ion Campineanu. Militienii cu scuturile albe, cu casti de motociclisti, si cu mitralierele, voiau sa opuna rezistenta fratilor si surorilor, copiilor si parintilor lor care nu-si cereau decat dreptul la viata. Dreptul la o viata noua si la libertate, libertate pe care noi, tinerii, n-o cunoscusem niciodata.

Infierbantati, am inceput sa strigam catre oamenii de la balcoane inchisi in bloc de teroristi fara ca noi sa stim: “Si voi sunteti romani!”, “Nu fiti lasi!”, “Si voi aveti copii!”, “Si voi muriti de foame!”. Aceste patru lozinci erau adresate in egala masura si cordonului de militieni. In mijlocul cordonului, am observat si cinci militieni tineri. Elevi poate… pentru ei s-a strigat: “Soldati, soldati, si voi ne sunteti frati!”, “Nu exista ordin, ci doar o constiinta!”, iar pentru “cel mai iubit fiu al poporului”: “Jos analfabetul!”, ”Jos analfabeta!”, “Jos analfabetii!”. A urmat inca un minut de reculegere, timp in care eu le-am cerut oamenilor de langa mine sa-si scoata palariile. Insa un baiat m-a repezit: “Da’ ce, ba, ma comanzi tu?”. Si-a scos caciula de blana de iepure in momentul in care i-am spus: “Da’ tu nu esti roman?”. Vin muncitorii de la uzine; vin studentii; vin timisorenii cu pancarte. Pe una din ele pe care am dus-o si eu cativa metri cu un barbat cu barba, era scris: “JOS CU TIRANII CARE AU UCIS COPIII DE LA TIMISOARA!”. Un om a fotografiat aceasta pancarta.

Apele incep sa se agite si multimea intentioneaza sa intre peste soldati. Cativa tineri din primul rand am opus rezistenta grupului care voia sa inainteze. Reusim sa-i calmam putin. Acelasi barbat cu aparatul de fotografiat le face o poza si soldatilor, care, de rusine, isi ascund fata cu ajutorul scutului alb. In jur de ora 16:45, al doilea elicopter ne viziteaza si este si el primit cum se cuvine. Pe cladirea Facultatii de Geologie, cineva filma. Il huiduim. De pe terasa de la etajul 1 al Hotelului Intercontinental, se putea vedea un alt barbat cu camera de filmat. Mai trece inca un elicopter, si, dupa putin timp, trece primul convoi de tancuri. Dupa trecerea primului tanc, prima victima: un barbat de 40-45 de ani e ajutat sa se ridice de jos, unde tancul ii prinsese aproape tot piciorul stang si il strivise cu senilele ucigatoare ale acestei masinarii de razboi. Convoiul de tancuri a trecut prin multime, asemeni unui vapor ce despica valurile in doua, fara sa se mai inregistreze vreo victima. Trece si al patrulea elicopter.

Inflacarati, jucam “Hora Unirii” si cantam “Desteapta-te, romane!” si “Treceti batalioane romane, Carpatii!”. Scandam “Ceausescu-Stalin”, “Vrem libertate!”, “Nu ne e frica!”, “Libertate, te iubim! Ori invingem, ori murim!”. E ora 17:00.; “Aprindeti luminile!” si le-au aprins… Timisorenii striga: “Nu plecam acasa, mortii nu ne lasa!”. Cineva aduce cinci sticle cu apa. Se aduce si paine. Si niste banderole subtiri de fas rosu. Eu am luat doua fasii de panza. “Vrem paine pentru copii!”, “Caldura pentru studenti!”, “Hitler-Stalin-Ceausescu”.

Mi se face foame si o fata cu pardesiu lung rosu imi da o bucata de napolitana. Imi da si o tigara Bucegi, iar eu ii dau una din cele doua banderole rosii pe care le aveam la incheieturile mainilor. Incepe sa se traga din spatele cordonului de soldati, de langa cele doua tancuri aflate pe jumatatea de sosea dinspre actualul sediu al P.N.L. In jur de ora 17:30, trec alte masinarii de razboi imediat ce s-a tras de langa tancuri. Primul camion de armata si-a facut loc prin multime fara sa loveasca pe nimeni. (Noi strigam speriati: ”Masina! Masina!”), dar “nu i-a observat” pe cei din fata, lovind in plin. In acel moment, parbrizul masinii se sparge, si se pot observa doi barbati imbracati in uniforma de soldat. Camionul se opreste, o ia putin inapoi, iar dupa aceea porneste in viteza spre partea stanga a cordonului si intra in plin. Doi sau trei soldati din cei vreo 40 ai cordonului sunt usor loviti de camion. Pe jos, in fata cordonului, un morman de trupuri. Deasupra, o tanara cu pardesiul rosu ma facea sa-mi aduc aminte de fata careia ii dadusem banderola. Cred ca ea era, din pacate… Un baiat cu mana de gatul unei fete, zac la pamant. Pe asfalt erau intinsi vreo 10-15 tineri. In momentul loviturii, s-a tras in plin.

Eu am scapat doar cu o zgarietura pe antebrat si cu geaca sfasiata si cu putin sange care imi curgea din palma si de pe antebrat din toata “aventura” cu camionul de armata si mi-am zis: “Bine ca sunt intreg!”. Camionul avea o sarma ce era prinsa de el si asa se explica zgarieturile. Am primit niste apa, si dupa ce mi-am revenit de-a binelea, am ajutat si eu la aducerea pe margine, langa chioscul de inghetata, a celor loviti de camion. Nu stiu cati au murit, dar cred ca toti. Ii lasam pe trotuarul din fata Salii Dalles. Se trage cu trasoare! Ne lasam la pamant. Continua sa se traga. De data aceasta si cu focuri de arma. Intram in panica si ne culcam a doua oara la pamant. Se trage totusi. Multi dintre noi, dezorientati, intram in Sala Dalles, spargand geamurile.

Este ora 17:45 - 18:00 si din nou se trage cu trasoare. Dar nu era de ajuns. Mitralierele erau pregatite pentru noi, iar eu eram foarte socat de tot ceea ce vazusem pana atunci, asa ca am hotarat sa plec. Se inserase, iar eu eram ud si flamand. Nu mai rezistam. La “Intercontinental” era o balta de sange, si langa ea, harta Romaniei cu conturul din sange.

BBC: Europe's Revolution 20 Years On

BBC: Europe's Revolution 20 Years On

Revolutia mea ... de catifea ...

Nu-mi mai amintesc date. Evenimentele mi se suprapun. Imi amintesc doar franturi invaluite in ceata de vis, doar senzatii, fragmente, imagini care se clarifica pentru o secunda si apoi dispar. Aveam 10 ani si eram clasa a 4-a.

La radioul "oficial", cel din bucatarie, se auzea mereu Radio Romania Actualitati dar la cel din dormitorul parintilor se asculta Europa Libera. Se asculta noaptea, in surdina. Era secret si aproape ca imi tineam respiratia de fiecare data cand tata ma lasa sa stau cu el in timp ce urmarea emisiunile. Simteam o tensiune in aer dar nu imi dadeam seama ce se intampla. Mi-l amintesc pe tata in lumina chioara din dormitor cum asculta cu sufletul la gura despre "incidentele" de la Timisoara. Era incredibil si totusi .... era imposibil. Imi amintesc teama amestecata cu speranta, amestecata cu neincredere. Nu erau sentimentele mele ci ale parintilor mei. Nu discutau intre ei , nu verbalizau. Se tineau de mana iar din privirile lor tasnea ingrijorare. Eu ma uitam la ei de pe marginea patului si ma intrebam ce sa insemne asta. Cu ingrijorarea mea de copil ma gandeam daca o sa mai vina Mos Craciun si daca o sa avem portocale.

Bucataria inundata de soare. La radioul "oficial" Ceausescu vocifera gatuit. Oamenii il huiduiau intai timid apoi cu tot mai multa convingere. Tata a inceput sa planga. M-a luat in brate si mi-a spus "se intampla cu adevarat! o sa fim liberi!". Nu intelegeam nimic. Cum adica liberi? Dar si pana acum aveam voie sa ma joc in fata blocului. Ce poate fi mai liber de-atat? Si de ce plange tata? Soarele care patrundea pe geamul din bucatarie ma orbea. Tata ma strangea cu putere la piept. Sa mergem sa dam drumul la televizor! Haide, repede!



E noapte. Tata nu era acasa. Era inginer la Radio-Difuziune. In seara aceea nu ajunsese acasa. Mama se dadea de ceasul mortii. Televiziunea si Radioul erau puncte la fel de fierbinti ca si Piata Universitatii. Se tragea si, chiar si in cartierele marginase (stateam in Titan atunci) se auzeau sporadic impuscaturi. Stateam cu luminile stinse. Singura lumina pe care mi-o amintesc era cea de la ecranul televizorului care mergea in continuu. Mircea Dinescu, Dan Iosif, Petre Roman raguseau in studiouri ... Piata Universitatii, multimi, tancuri, sange, lumanari, impuscaturi. Imaginile se succedau cu repeziciune. Mama era cu telefonul in mana. Tata e bine! Nu poate sa paraseasca cladirea dar e bine. Hai, o sa fie bine! Hai la culcare!

E dimineata. Se aud impuscaturi. Stam cu transperantele trase. Eu voiam sa aprind lumina ca sa tricotez o bentita - clasica tema de casa la lucru manual! Mama nu ma lasa. Nu e momentul acum pentru tricotat. Dar ma plictiseeeeeesc! Afara nu am voie sa ies, stau toata ziua pe intuneric. Nu mai supooort! Si ce daca sunt impuscaturi. Sunt de la televizor! Nu, nu sunt de pe blocul vecin! Si ce daca, eu vreau sa tricotez! Bine, nu ridic transperantul dar aprind lumina!

A venit tata! Ne duce pe mine si pe mama la farmacie, unde lucra mama. Apoi pleaca inapoi la Radio. E totul ok mama, nu iti face griji! O sa fie bine! Ajungem la farmacie. Aici sunt luminile aprinse si nu sunt jaluzele la geamuri! Sunt geamuri inalte si afara se vad copacii dezgoliti. E lumina! E lumina si plin de cutii mari cu medicamente. Au sosit ajutoare din Franta. Desfacem cutiile. Mama si colegele ei inventariaza medicamentele primite. Sunt fericita - cutiile cele mari erau pline nu doar cu medicamente ci si cu bile mari, galbene de polistiren. Aratau aproape ca niste scoici - cu forma usor neregulata. Ma apuc sa le insir pe sfoara si sa fac "beteala" pentru pomul de Craciun. Sa luam si pentru acasa, mami!

Inapoi acasa. Iar intuneric. Bine, nu mai tricotez dar pot sa fac beteala de polistiren?

Sunt singura acasa. Sunt cuminte. Nu am voie sa ma apropii de geam. Si in nici un caz nu pot ridica transperantele. Dar ce sa fac in casa? Ma plictisesc ingrozitor. Vorbesc la telefon cu sora finului meu. Ea are trusa medicala de jucarie cu stetoscop, bisturiu si tot tacamul. Are pana stampila si parafa de doctor. Si are si papusa cu suzeta! Plus ca ei sunt doi ... sigur ca nu se plictisesc asa, ca mine! Dar cat iti ia sa vii si tu la noi? Doar stam aproape! Nu pot, nu am voie. Nu am voie nici macar sa ma apropii de geam daramite sa ies pe strada ... Da, dar ajungi in 5 minute aici! Ce se poate intampla in 5 minute? Si poti sa ramai la noi cat vrei! Te duce tata inapoi acasa cand vine de la serviciu. Haaaaide, hai vino! Cat am vorbit la telefon ajungeai de 10 ori. Vorbesc eu cu mama ta si ii explic. Hai, vino incoace!

Ai facut ceee?!?!?! Ai iesit din casa?!?! se aude amenintator vocea mamei in telefon. Si ce daca numai pana la Raluca!!!! Tu nu auzi impuscaturile? Crezi ca gloantele care iti vajaie pe langa urechi tin seama ca ai plecat numai pana la Raluca??!!!!?!?!?! INCONSTIENTO! ... In momentul acela nici un milion de gloante teroriste nu se putea compara cu rafala zgomotoasa de furie, panica, usurare si din nou panica de la celalalt capat al firului. Dar mama, Raluca are trusa medicala cu stampila si parafa de doctor!!!! Si papusa cu suzeta! Ne jucam doar! Suntem foarte cuminti iar aici nici macar nu se aud impuscaturi! Iar gloantele nu sunt adevarate, sa stii! Nu au nimic in ele. Sunt niste tuburi goale! O sa ti le arat acasa - am cules cateva de pe drum. Cum cartuse?!?! Ce-s alea cartuse? Pai si gloantele? Gloantele de ce nu sunt in cartuse?

L-au prins! L-au prins pe Ceausescu! Il judeca si vor transmite procesul in direct? Iti dai seama tata, in direct!!!! Cand, tata, cand il dau? Nu stiu, sa urmarim! Hai, deschide televizorul! Crainica anunta ca intram in transmisie directa in cateva momente. Stau cu tata pe canapea si astept cu sufletul la gura. L-au prins pe TIRAN! Si ce-o sa-i faca tati acum? Nu stiu, o sa vedem! Trec momentele. Nu se intampla nimic. Pe ecran apare mira. Trec alte momente si altele, si altele. Cand incepe procesul? Taaataaa, de ce nu incepe odata???? Din nou crainica - "ne cerem scuze pentru intarziere, vom incepe transmisia directa in cateva momente". Din nou pacaleala. Minutele se scurg cu incetinitorul. Intre timp crainica isi cere din nou scuze. Si iar nu se intampla nimic. Tata, dar Ceausescu este bogat, nu? Este cel mai bogat om din lume? Dar din Romania? Si ce o sa se intample cu averea lui? Dar pe copiii lui ii aduc la proces? Crainica isi cere din nou scuze. Insa transmisia in direct iar nu se intampla. Si asa trec ore. Tata, dar daca nu l-au prins de fapt si doar ne pacalesc cu transmisia in direct? Si cand orice urma de speranta se evaporase incepe procesul. Elena si Nicolae sunt asezati in boxa acuzatilor. Au catuse. El se uita neincetat la ceas. Repeta obsesiv "la aceasta intrebare nu raspund decat in fata Marii Adunari Nationale". Si se uita la ceas. Iar si iar. Tati, de ce se tot uita la ceas? Crezi ca asteapta pe cineva sa vina sa il salveze? Si daca nu vine nimeni ce se intampla cu ei? Procesul pare sa se fi incheiat - Nicolae si Elena sunt escortati afara din sala. Si acum? Daca evadeaza acum? Dar oamenii aceia ce le-au zis ca o sa le faca? Si acum ce urmeaza? La zid Nicolae Ceausescu nu se mai uita la ceas. Se uita la Elena si apoi la pluton. Se aud impuscaturi. Tata ma strange de mana. Nicolae si Elena nu mai sunt in picioare. Tata, unde sunt? Au evadat? Aaa, uite-i pe jos. Tata, de ce nu se ridica? Ce s-a intamplat?

Later edit: am confruntat cu youtube o parte din amintiri si am gasit asta ... (si multe altele related pe care va las sa le descoperiti singuri ... )





Si pentru ca Jo pomenea de slagarul "Partidul, Ceauşescu şi po-poooooooooo-rul!" ... le voila:

Surprize surprize

Aveam 10 ani, eram în clasa a patra şi eram la bunica mea, la Eforie Sud. Începuse deja vacanţa de iarnă. Habar n-aveam pe ce lume trăiam, să fiu sinceră. Credeam că aşa e normal, să nu fie mâncare în magazine, să se stea la cozi, să ai numai 2 ore de emisie la tv, pur şi simplu nu m-am gândit niciodată că e ceva rău în asta. Ai mei nu vorbeau niciodată în casă despre politică. Ştiam doar că mama nu era membru de partid, tata era şi bunică-mea era nuştiuce secretară pe judeţ - de curând am aflat că era secretară pe judeţ la organizaţia pesionarilor, nu la partid, cum credeam eu. Cum spuneam, habar n-aveam de nimic.

Pe 21 noaptea, bunica mea a dat drumul la radio şi a căutat Europa Liberă, nu înainte de a-mi ţine o teorie lungă despre faptul că era secret ce făceam, că nu trebuia să afle nimeni, altfel venea miliţia şi o aresta. Mie mi se părea amuzant, dar am promis, că era ceva nou pentru mine. Nu mai ascultasem Europa Liberă, nu ştiam ce e şi de unde vorbesc oamenii aceia. Într-un final, am ascultat amândouă relatarea despre mitingul eşuat, se auzea când oamenii fluierau şi huiduiau şi Ceauşescu spunea întruna "Oameni buni, liniştiţi-vă! Aşezaţi-vă la locurile voastre!" Sau asta îmi amintesc eu. Ce-mi amintesc clar este cum bunică-mea, un monument de serenitate altfel, era uluită şi repeta: "Aud, aud, dar parcă nu-mi vine să cred că e adevărat. De unde să aibă oamenii ăia atâta curaj? Dar dacă e la Europa Liberă, nu are cum să nu fie adevărat. Incredibil." Şi pentru mine asta a fost cea mai mare surpriză, să o văd pe bunica mea cu mirarea şi nesiguranţa şi neîndrăzneala de a crede o veste aşa de bună pe chip. În rest, cum v-am spus, nu prea înţelegeam mare lucru.

A doua zi, m-am dus să mă joc cu prietena mea Alexandra. Mama şi sora ei ne-au chemat să ne uităm la televizor. Cum să ne uităm la televizor vineri dimineaţa? (Sper că era vineri şi nu bat câmpii). Apoi am văzut la ce ne uitam. Era Revoluţia şi era în direct. Nu mai ştiu ce dădeau la TV - mulţi oameni într-un studio de televiziune - decât că Alina, sora Alexandrei, plângea pentru cei care au murit. Am plâns şi eu, deşi nu ştiam nici cine a murit, nici de ce.

Apoi s-au lămurit toate. Mi s-a explicat că Ceauşescu era rău, un dictator, un tiran, am aflat despre terorişti şi că acum va fi bogăţie şi vor fi banane la alimentara. Pe asta nu am crezut-o, deşi s-a dovedit unul dintre puţinele adevăruri din zilele alea.

În seara de 22 a venit mama şi ne-a luat la Mangalia, unde locuiau părinţii mei, pe fratele meu şi pe mine. Eram în gară la Eforie, care avea toate luminile stinse, când au început să arunce rachete luminoase din portul Constanţa Sud-Agigea, cum se făcea în noaptea de Revelion. La radio au spus că tiranii au fost prinşi. Ne-am bucurat toţi. Apoi am mers cu un tren fără becuri până la Mangalia. La Neptun, unde Ceauşescu avea o reşedinţă, trenul s-a oprit şi undeva se auzeau împuşcături. Ne-am ghemuit toţi pe podeaua compartimentului, ca să nu ne împuşte teroriştii. Ce ştiam noi?

În metropola Mangalia, vânzătoarele scoseseră de sub tejghele toată marfa pe care voiau să o speculeze pentru sărbători. Crescuseră brusc banane, portocale, bomboane, pui şi porc în copacii patriei. Îmi amintesc asta pentru că am facut intoxicaţie de câtă ciocolată am mâncat.

Şi-mi mai amintesc că fratele meu se juca prin casă cu maşinuţele cântând şlagărul "Partidul, Ceauşescu şi po-poooooooooo-rul!".

Aveam 9 ani cand revolutia a inceput...

Aveam 9 ani cand revolutia a inceput…parca mai vad si acum…

• Irina blocheaza usa! urla maica-mea la mine...
• Sa nu iasa fratii!
• Unde? De ce?

Nu intelesesem dar mama urla de frica ...fratii mei, care aveau 21 de ani venisera de la fabrica Electroaparataj cu fiorul revolutiei in sange...le intrasera atat de bine in sange incat nu mai vedeau nimic in jur...Isi aruncara halatul albastru de fabrica si se pregateau sa fuga in strada...degeaba urla mama...chiar si eu am inceput sa urlu la ei:

• Ce sunteti nebuni?

Si eu si mama simteam pericolul mortii...care se arata curand la noua Televiziune Romana Libera...cadavre peste cadrave...asta e tot ce mi-a ramas in minte...plangeam mult vazand la televizor primele imagini ale realitatii vietii...imagini care probabil mi-au marcat viitorul....

Peste cateva ore...sau poate doar minute...nu mai stiu ..timpul parca statuse in loc...apare tata de la fabrica...se intorcea grabit sa se asigure ca familia lui e in siguranta acasa...

• Unde sunt baietii? o intreaba el cu o voce disperata pe mama....
• Au fugit!
• Unde?
• Nu stiu....
• Pai cum fa i-ai lasat asa?
• ....

Imi amintesc perfect....Tata pleca si el...eu si mama am ramas plangand acasa...

La televizor apar primii comentatori: Am invins!...eu si mama iesim in fata blocului unde le vedem pe fetele de la Croitorie fericite si urland: Victorie!!! Rodica, croitoreasa care imi dadea mie mereu diverse dulciuri sau rochite ma ia in brate spontan si cu o forta extraordinara (nu eram chiar un copil slab!) si ma invarte de ametesc....era atat de fericita incat m-a facut si pe mine sa rad! Eram si eu fericita...cu atat mai mult cu cat....(vezi amintirile parca se suprapun acum...sau in orice caz nu le mai pot spune in ordine...la colt, la fosta cofetarie se aude ca se vand acum bomboane si portocale din Turcia...hmmmm visam deja la ele!!! Toate cadavrele alea de la televizor...pentru bomboane si portocale...si mai tarziu imi amintesc ajutoarele din strainatate...venisera la fabrica unde lucra tata...sampon, blugi wow...ce fericire.....ups dar tata si fratii???

Da...sa revenim...la un moment dat aparu si tata....radea cum o facea el cu pofta si ironie...Am invins! Si incepu sa danseze topait...fratii erau si ei...Slava Domnului erau teferi desi incepura sa ne povesteasca cu amuzament cum Aurel (unul din fratii mei) s-a suit cu un steag gaurit in mijloc pe un tanc....sau cum era sa-i calce pe ei tancul...cum tata ii cauta pe frati in Pta Universitatii si chiar atunci cand ii gasii aparu tancul ala....incepura sa se tavaleasca pe jos de frica...pana la urma s-au convins ca nu e de stat...

Totul pare un vis cand ma gandesc...si ce acum imi dau seama ca nu le-am cerut niciodata detalii despre ce s-a intamplat...atunci, si eu si mama, eram doar fericite! Trebuie sa recunosc ca imi e teama sa ma mai gandesc sau sa revad poze/imagini...

Irina V.

Fotografii

Am gasit o serie de fotografii din Decembrie 1989 aici.

BBC, Radio Europa Libera si Vocea Americii

Nu imi amintesc datele. Imi amintesc insa ca inainte de miscarile din Bucuresti, ascultam acasa BBC, Radio Europa Libera si Vocea Americii. Stiam ca ceva se intimplase la Timisoara, dar nu imi era prea clar ce. Incercam sa ne dam seama ce se intimpla. Ne-am intilnit cu prietenii, si au remarcat ca la sediul securitatii de linga casa lor erau luminile stinse si liniste totala. Speculam. Gazda a inchis usile, a tras jaluzelele si a pus perne peste telefon. Nu stiu de ce, dar presupuneam ca putem fi ascultati prin telefon?!?

Ipoteza de lucru

Cind mi-am dat seama ca nu prea ne mai amintim ce faceam in perioada schimbarilor politice din Romania anului 1989, m-am gindit ca poate un blog ar fi de ajutor. Ideal,

1. blogul ar arhiva amintiri personale despre Decembrie 1989, pastrind - acolo unde e dorit - un anonimat.

2. blogul ar constitui o arhiva deschisa tuturor celor care lucreaza/ cerceteaza/ scriu despre istorie, estul europei, caderea blocului comunist (desi doar in romana?).

3. blogul ar prezenta o istorie a vietii cotidiene, perspectiva absolut necesara pentru a balansa ideea istoriei scrise numai dintr-o perspectiva retroactiva de ansamblu, care ignora viata pionilor (adica, viata noastra, a oamenilor de rind).

Daca doresti sa contribui, o poti face trimitindu-mi un email la adresa 1989romania @ gmail . com - scrie-mi daca vrei sa postezi direct pe site, sau trimite-mi amintirile intr-un email si le voi posta. Nu uita sa trimiti link-ul mai departe celor care ar putea sa contribuie! Poti sa imi trimiti poze sau materiale video, daca iti apartin in exclusivitate.